Lanțul trofic / despre hemoragia halatelor albe

Am fost recent la un congres unde un profesor avea o întreagă echipă de tineri alături. Frumoși, ambițioși, energici, cu bagajele făcute, cu geamantanul la ușă. Pe picior de plecare, așteptau de la Minister să le vină hârtia și să plece. Aveau salarii de 800 lei fiecare, voiau să se căsătorească. N-aveau de gând să ofere vreo șansă sistemului din România. Acolo, afară, deja totul era aranjat, erau așteptați, știau unde o să stea și cât o să câștige. Stăteau de trei luni în așteptare, și păreau resemnați că va mai dura. E deja coadă acolo, Ministerul Sănătății nu se grăbește, încearcă să-i mai țină puțin, cât mai poate, câteva luni, câteva zile.

Pleacă în masă. Aici au salarii de 200 – 300 de euro, peste câteva granițe de 7 500 de euro. Fiii de medici sunt deja toți pe afară. România scoate locuri la UMF-uri, cheltuim cu școala, producem mii de medici anual în Universități, investim în pregătirea lor, și apoi le dăm drumul în viață fără niciun ban, să se descurce cum or ști. Sunt urmăriți de ochi de-afară, sunt targhetați, cei care au deja un nume și sunt specialiști primesc oferte tentante și te și miri că nu pleacă. Un oncolog dintr-unul din sectoarele Bucureștiului a primit o ofertă de 12 000 de euro pe lună. N-a plecat.

Am inițiat o rubrică în revista Medica Academica, unde sunt Redactor-Șef din 2010, Români în lume. Ar trebui să fie zilnică, nu lunară, după cât de mult creier a exportat România. Mult și bun. Marfă de primă calitate la export cu beneficiu zero. Sunt ambasadorii noștri adevărați, dar sunt oameni de calitate la care renunțăm cu atâta ușurință că ar putea părea o lucrătură perversă a “agenturilor”, dacă n-ar fi atât de caracteristic românească risipa.

Blamăm cu toții șpaga, și pe bună dreptate. Ne incomodează, ne face să renunțăm să ne ducem la medic, ne obligă să imaginăm diverse strategii de înmânare a plicului. În unii dintre noi e atât de înrădăcinat acest gest încât nu renunțăm la el nici în privat, după ce am plătit onorariul cuvenit la casă. De asemenea, acest fenomen a asigurat parte din succesul clinicilor private în piața românească, care aduce actul medical în rândul oricărui alt serviciu, firesc, plătit.

Dar șpaga a ținut și mai ține încă medicii în țară. Faptul că au venituri din spital, din cabinetul propriu, din privat și venituri informale îi aduce la un nivel normal, îi apropie de veniturile pe care trebuie să le aibă după ani și ani de pregătire. Îi blamăm pentru asta, pentru faptul că nu plătesc impozit. Dar câți alții, de fapt, nu îl plătesc?

Ne chinuim să reglementăm acum: medicii, la stat sau la privat, sau și la stat, și la privat? Cât % la stat, cât la privat?

E o decizie cu impact deosebit, ca eliberarea unei perechi de iepuri în Australia, care a dus la proliferarea acestei specii și la o catastrofă ecologică. O intervenție greșită în lanțul trofic al ecosistemului poate duce la o catastrofă. În Grecia, obligarea medicilor de a opta între sistemul medical de stat și privat a demontat sistemul de stat în numai 2-3 ani. În Turcia, dezvoltarea sistemului privat a readus medicii emigrați din statele Europei înapoi în țară.

O decizie greșită, o tăietură de bisturiu alături cu 1 mm și hemoragia nu mai poate fi oprită.

Și deja nu mai avem sânge.

apărut în Medica Academica, oct 2010

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *